Facand o retrospectiva a anului anterior mi-am dat seama cat de mult m-am schimbat...cate am experimentat si prin cate am trecut. Da, stiu o sa spuneti ca pentru varsta mea este o exprimare bombastica...dar, tin sa va spun ca nu e chiar asa. Am descoperit lucruri despre mine pe care nu le-as fi intuit vreodata...mi-am dat seama ca sunt mai puternica decat credeam desi inca am nevoie de incurajari si de cuvinte tandre dar, mi-am dat seama ca eu sunt altcineva, altcumva decat am crezut ca sunt; m-am descoperit ca femeie-copil, cum imi place mie sa zic. Peste cateva saptamani o sa fac 18 ani si o sa devin majora...suuuuper! Cu ce ma imbogateste varsta? O sa ma trezesc mai inteleapta? Mai frumoasa? Mai buna, mai talentata...mai, mai, mai...Ma gandesc totusi ca am fost binecuvantata cu ceva minte in plus fata de fetele din generatia mea, desi nu o folosesc intotdeauna asa cum ar trebui, asta e. Varsta isi spune cuvantul si nu sunt eu cea mai teribilista din curtea scolii dar nici cea mai cuminte, sunt undeva la mijloc, copilul normal pe langa care treci pe strada. Traiesc totusi din cate se pare intr-un secol anormal, in care tipele de varsta mea arata ca mama, apropos : Mama mea e Super! si ma gandesc : Tulai! Uite-o si p'asta! Sa revenim insa la mine, de ce sunt normala?! Pai...probabil ca nu sunt din moment ce vin si aberez aici insa, stiu ca incerc din rasputeri sa ma descurc pe cont propriu, ajutorul celor din jur nu e ceva pe care sa ma bazez.
Revenind la experientele de anul acesta...am invatat sa ma tem de cuvinte ca: mereu, pentru totodeauna, vesnic cuvinte care par sa ma imobilizeze si care ma tin pe loc, nu imi dau voie sa respir, sa trec mai departe, cuvinte de care am invatat sa ma tem si pentru ca odata am crezut ca e posibil ca ceva sa reziste vesnic desi multi mi-au spus ca nu e asa. Anul asta am zis pentru prima data : te iubesc...si anul asta tot pentru prima data am iubit. E normala treaba asta, nu? Ce s-a intamplat intre timp...nu stiu sa va spun cu exactitate...stiu doar ca nu mai e, si ca a fost si ca vesnicia aia de care va vorbeam mai devreme a tinut circa 12 luni.
Totul in viata e relativ, asta e lectia invatata in ultimul an. Iubirea e relativa...te iubesc atata timp cat am nevoie de tine, cum s-a terminat nu te mai iubesc....in mintea mea iubirea e ca un joc de copii in care atunci cand te-ai suparat iti iei jucariile si pleci fara sa iti pese ca celalalt copil vroia inca sa se mai joace sau ca plange in hohote fiindca ai luat jucaria lui, asa mi-a fost dat sa percep iubirea din partea celorlalti, sau cel putin din partea unuia. Am invatat ca intr-o clipa doar visele iti pot fi distruse si planurile si tot...dar, doar pentru ca am fost dezamagita odata trebuie sa incetez sa mai visez? Nu, nu asta sunt eu...asa ca visez in continuare, am incredere in oameni pentru ca indiferent cate greseli ai in trecut viitorul e la fel de limpede si de curat pentru toti. In fine...
Despre viata mai am inca multe de invatat, despre mine nici nu mai zic...probabil ca maine as putea gasi altceva de spus...despre orice. Eu intotdeauna am ceva de spus...chiar daca, ca si in cazul de fata, nu sunt intotdeauna coerenta. Postul de azi nu se vrea unul artistic, din contra se vrea unul aiuristic...El reprezinta o parte din gandurile mele invalmasite, uneori ma intreb daca voi reusi sa pun in aplicare tot ce am in cap, daca la 20 de ani voi fi asa cum sper, daca vreodata voi reusi sa ajung in Egipt-unde vreau sa ajung de cand aveam 5 ani, daca voi avea copiii si familia fericita pe care mi le doresc, daca voi avea o casa a mea daca voi reusi sa fiu eu in continuare si daca nu cumva o sa ma las robita de societate si de normele ei sau daca...de ce nu...daca nu cumva maine o sa ma calce o masina si nimic din tot ce am enumerat mai devreme nu va mai fi valabil. Va imaginati cum ar ca viata sa se sfarseasca asa rapid? Intr-o fractiune de secunda...sau cum e sa iti traiesti viata dupa ce ai fost violat/a de un nenorocit? Nu, nu ne putem imagina unele lucruri pana nu le traim...nu putem empatiza cu cei din jur decat in momentul in care am fost in situatia lor pana atunci nu puteam decat sa ne prefacem ca am inteles si sa ne intristam sau bucuram alaturi de ei dupa caz.
Gata! Punct si postului asta...pentru ca mai am si altele de facut...Numai bine!
Perhonen
