Ce suflet trist mi-au daruit
Parintii din parinti,
De-au incaput numai in el
Atatea suferinti?
Ce suflet trist si far' de rost
Si din ce lut inert,
Ca dup-atatea amagiri
Mai spera in desert?
Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mari,
Luati-ma cu voi!
Mihai Eminescu
Am gasit poezia asta din intamplare rasfoind un volum de poezii, postume, de-al lui Mihai Eminescu. Am ramas profund impresionata de tristetea din aceste versuri si mi-am dat seama ca intru catva ma reprezinta si ca poate pana la un punct ne reprezinta pe fiecare dintre noi. Ce suflet trist...ce suflet de artist, as zice eu in cazul acesta.
6 comments:
Iti doresc o primavara frumoasa!
Eu ştiu poezia asta de foarte multă vreme. De câte ori citesc cel puţin poezia asta mă întreb care ar fi fost motivul tristeţii.. Dar, fiecare are sufletul lui plin de tristeţe.
Îmi plac şi pozele :D
multumesc..o parte din ele imi apartin, majoritatea de fapt. :)
cat despre tristete...fiecare are motivul sau safie trist.
îmi place.. dar dacă aş fi făcut-o la şcoală probabil l-aş fi urât mai tare pe eminescu :-j
ma bucur ca iti place si ma bucur ca nu ai facut-o la scoala...mie personal Eminescu imi place f mult...e unul dintre poetii mei preferati iar la scoala am avut norocul sa il fac asa cum trebuie si nu nea parat ca la carte...:)
ma pregateam sa iti spun ca ma mira ca ai scris o poezie cu rima...:) apoi am vazut ca e de Eminescu...foarte frumoasa!
Post a Comment