O mica pauza...

Cartile reprezintă pentru mulţi dintre noi un mijloc de a evada si de ce nu un mod prin care putem fii noi înşine. Daca ne gândim la carti imediat ne imaginam si o biblioteca care la rândul ei reprezintă un sanctuar, un loc unde te poţi refugia departe de stresul cotidian. De multe ori încercam sa definim lucruri ce nu pot fi definite fantasticul si imaginarul sunt înscrise in aceasta categorie. Desigur întotdeauna vom putea apela la explicaţiile standard ale dicţionarelor;iată explicaţiile găsite intr-un dicţionar asupra acestor doua cuvinte:imaginar-care exista numai imaginaţie,in închipuirea omului, ireal,ideal fictiv;fantastic-este creat de imaginaţie,inexistent in realitate,care este bazat pe fantezie dominat de supranatural.Incercam in zadar, sa ne explicam ceea ce nu înţelegem de multe ori ne ascundem de teama de a nu afla ceva ce nu ne convine despre noi înşine;de aceea cartile sunt cel mai eficient mod de a te descoperi cu ajutorul personajelor.
Lumile descrise in romanele lui Călinescu, Eliade, Sadoveanu, Preda si mulţi alţii sunt frânturi din lumea noastră luate si închise intr-o carte. In asta consta magia cartilor si a cuvintelor. E o vraja pe care daca ştii sa o descifrezi reuşeşti sa intri in lumea creata de autor si astfel ajungi sa inveti din nou:sa razi,sa te bucuri sa plângi si sa traiesti. Personajele romanelor sunt spirite captive,care tipa sa iasă afara si sa trăiască din nou prin noi, care trăim prin carte alături de ele. De cate ori nu am plâns la finalul unei carti când eroul principal moare sau ii este periclitata viata.
Cu ajutorul cuvintelor pătrundem in lumi necunoscute noua si cu ochii mintii privim oameni si locuri necunoscute ne îndrăgostim aşa cum făcea si Eliade de personajele romanelor citite si nu putem sfârşii ultimul capitol de teama ca apoi vom ramane iar singuri. Fara prietenii pe care ii aveam acolo in carte.
Imaginaţia noastră îngrădita de hibele societatii in care trăim nu mai reacţionează si intra intr-o stare pasiva. Oare nu ne este furat intr-un mod mişelesc dreptul de visa; datorita acestei societatii care ne obliga sa ne conformam regulilor ei, acestui joc stupid?Oare care e adevărata ficţiune cea din „Căprioara din vis” a lui Voiculescu in care sculptorul renaşte si vede viata printr-o cu totul alta prisma?Este oare aceasta o plăsmuire a imaginaţiei sau este un lucru cat se poate de simplu,dorinţa omului de fii mai bun?
Daca privim prin literatura universala vedem ca ficţiunea este un mod de te raporta întotdeauna la realitate.”Fara realism nu exista fantastic!”J. Fabre aşadar fantasticul este cel care in definitiv ne tine cu îndârjire cu picioarele pe Pamant. Dar oare care este limita fantasticului ?Exista aşa ceva sau este doar un mic paravan, un zid despărţitor dintre aceste doua stări. Existenta acestei linii puţin definite, este raza de lumina care ne luminează drumul spre speranţa ca inca mai exista o şansa si pentru noi,cei ce vrem sa visam.
„Omul paseste pe pamant si visează la stele.”, visam ca sa împlinim neputinţele de peste zi, visam ceva ce ne-am fi dorit sa facem,având in vedere ca visul este considerat ficţiune putem afirma ca ficţiunea reprezintă un mod de a ne satisface nevoile personale pe care nu le putem îndeplini ziua. Freud susţine ca visul este o inselaciune,insa este înşelăciunea noastră este dreptul nostru, iar daca noi vrem sa fi inselati de ce sa nu o facem? Cine ne opreşte?Ideea ca cei din jur ne vor judeca, e răspunsul,ideea aceasta preconceputa care ne umbreşte din păcate viata. „Prin vis spiritul se eliberează de obstacolele naturii exterioare, sufletul scăpa de lanţurile senzualităţii.” Schubert.
Spiritul care este liber si necondiţionat are dreptul sa calatoreasca si sa facă ceea ce vrea aşa cum si mintea noastră are acest drept.
Don Quijote are lumea lui si nu vrea sa renunţe la ea cu nici un chip;deşii are tot felul de peripeţii care ne fac sa ne gândim la ipoteza de a trai intr-o lume a noastră fara sa ne pese de cei din jur. El are un ideal pentru care considera ca trebuie sa lupte. Ideal ce îl impulsionează sa viseze la o lume plina de giganţi si zmei pe care el trebuie sa-i infranga; este deci un visător. Este un veritabil plăsmuitor care si inventează propria sa lume,un idealist care exista in fiecare din noi. Jocul donquijotesc este un act de revolta, datorita comportamentului personajului,in care nemulţumirile din lumea reala se rezolva mai uşor. Sancho Panza reprezintă partea raţionala a acestui joc;cel care se hrăneşte din nebunia celuilalt,cel care neîndrăznind sa rişte, sa viseze caută o eliberare in celalalt si traieste o viata palpitanta alături de stapanul sau.
Imaginaţia si realitatea sunt termeni abstracţi care nu fac altceva decât sa imparta lumea in care trăim. Asimilam aceasta impartire fara sa judecam daca este bine sau rău,pur si simplu o trăim si mergem împreuna cu valul. Adevărul este undeva la mijloc răspunsul unei vieţi trăite din plin se afla pe acel paravan subţire care desparte realul de fantastic.
Totuşi va ramane mereu o întrebare care ne macină ce e mai bine sa fii un Don Quijote sau un Sancho Panza?Cel mai important e sa trăieşti aşa cum vrei după propriile-ti reguli fara sa încalci libertatea altora. Si sa fii tu însuti atunci când cei din jur încearcă sa te atragă spre o lume conformista intr-un mod nonconformist.