Pages

Saturday, October 31, 2009

Changes...

Mi-e dor...de mine cea din anii trecuti, mie dor de tine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de tot si  toate, pur si simplu azi am hotarat sa-mi fie dor. Am voie, ca rasplata pentru cinismul celorlalte zile din an. De ce mi-e dor? N-as putea sa-ti spun. De ce azi?Nici asta nu stiu.Tot ce stiu este ca m-am schimbat, si e normal...si ca intr-o zi, voi privi inapoi la ziua de azi si-mi voi spune ca m-am schimbat. E firesc sa ne schimbam...numai sa nu uitam cine am fost, sa stim de unde am plecat si mai ales, unde vrem sa ajungem.

In continuare va las sa va delectati cu:

Saturday, October 24, 2009

Un gand...


Gandurile mele au fost foarte agitate zilele astea; uneori am impresia ca gandurile sunt fiinte cu simturi si gandire proprii pentru ca indiferent de ce-mi propun sau doresc eu ele fac ce vor. De fiecare data cand imi propun sa nu ma mai gandesc la ceva, normal ca gandurile zboara fix acolo si trebuie sa fac eforturi enorme sa le mut. Chiar si acum... nu pot sa nu ma gandesc la ce ar fi putut sa fie, la ce nu este si poate nici nu va mai fi. Au fost momente cand gandurile m-au facut sa sufar mai mult decat ar fi trebuit, tocmai pentru ca ele existau. Oare ce sunt gandurile? De unde  vin ele? De ce uneori reprezinta o adevarata tortura?

Resemnarea insa, da...resemnarea este inamicul numarul unu al gandurilor, dupa ce te-ai resemnat, te gandesti din ca in ce mai putin la un anume lucru pana ajungi sa-l uiti. Asa a fost si cu tine mon cher, ai fost prezent in gandurile mele de ieri pana azi...si vei mai fi ceva timp insa, simt resemnarea cum vine din urma si estompeaza prezenta ta. Deja nu ma mai supar cand nu-mi vorbesti, pot sa iti suport absenta si  chiar sa admit ca nu-ti pasa, toate astea pentru ca mie, a ajuns sa nu-mi mai pese. Ai sa zici ca din cauza lui, a lor...nu dragule, din cauza ta, a noastra. N-a mers...si daca n-a mers, n-a mers. As fi vrut sa durezi mai mult...sincer, am vrut dar, degeaba. Principiul ala conform caruia daca iti doresti ceva e pe jumatate implinit n-a mers si in cazul nostru. 

Poate pentru ca Tu, n-ai fost decat Un gand, poate ca asa a fost scris sa fii. Asa ca...adios dragul meu gand, frumos ca o zi de vara si din pacate, la fel de lung. Toamna a venit si impreuna cu ea tu...ei bine...tu, te-ai estompat.

A ta, Perhonen

Saturday, October 17, 2009

O mica pauza...



Cartile reprezintă pentru mulţi dintre noi un mijloc de a evada si de ce nu un mod prin care putem fii noi înşine. Daca ne gândim la carti imediat ne imaginam si o biblioteca care la rândul ei reprezintă un sanctuar, un loc unde te poţi refugia departe de stresul cotidian. De multe ori încercam sa definim lucruri ce nu pot fi definite fantasticul si imaginarul sunt înscrise in aceasta categorie. Desigur întotdeauna vom putea apela la explicaţiile standard ale dicţionarelor;iată explicaţiile găsite intr-un dicţionar asupra acestor doua cuvinte:imaginar-care exista numai imaginaţie,in închipuirea omului, ireal,ideal fictiv;fantastic-este creat de imaginaţie,inexistent in realitate,care este bazat pe fantezie dominat de supranatural.Incercam in zadar, sa ne explicam ceea ce nu înţelegem de multe ori ne ascundem de teama de a nu afla ceva ce nu ne convine despre noi înşine;de aceea cartile sunt cel mai eficient mod de a te descoperi cu ajutorul personajelor.
Lumile descrise in romanele lui Călinescu, Eliade, Sadoveanu, Preda si mulţi alţii sunt frânturi din lumea noastră luate si închise intr-o carte. In asta consta magia cartilor si a cuvintelor. E o vraja pe care daca ştii sa o descifrezi reuşeşti sa intri in lumea creata de autor si astfel ajungi sa inveti din nou:sa razi,sa te bucuri sa plângi si sa traiesti. Personajele romanelor sunt spirite captive,care tipa sa iasă afara si sa trăiască din nou prin noi, care trăim prin carte alături de ele. De cate ori nu am plâns la finalul unei carti când eroul principal moare sau ii este periclitata viata.
Cu ajutorul cuvintelor pătrundem in lumi necunoscute noua si cu ochii mintii privim oameni si locuri necunoscute ne îndrăgostim aşa cum făcea si Eliade de personajele romanelor citite si nu putem sfârşii ultimul capitol de teama ca apoi vom ramane iar singuri. Fara prietenii pe care ii aveam acolo in carte.
Imaginaţia noastră îngrădita de hibele societatii in care trăim nu mai reacţionează si intra intr-o stare pasiva. Oare nu ne este furat intr-un mod mişelesc dreptul de visa; datorita acestei societatii care ne obliga sa ne conformam regulilor ei, acestui joc stupid?Oare care e adevărata ficţiune cea din „Căprioara din vis” a lui Voiculescu in care sculptorul renaşte si vede viata printr-o cu totul alta prisma?Este oare aceasta o plăsmuire a imaginaţiei sau este un lucru cat se poate de simplu,dorinţa omului de fii mai bun?
Daca privim prin literatura universala vedem ca ficţiunea este un mod de te raporta întotdeauna la realitate.”Fara realism nu exista fantastic!”J. Fabre aşadar fantasticul este cel care in definitiv ne tine cu îndârjire cu picioarele pe Pamant. Dar oare care este limita fantasticului ?Exista aşa ceva sau este doar un mic paravan, un zid despărţitor dintre aceste doua stări. Existenta acestei linii puţin definite, este raza de lumina care ne luminează drumul spre speranţa ca inca mai exista o şansa si pentru noi,cei ce vrem sa visam.
„Omul paseste pe pamant si visează la stele.”, visam ca sa împlinim neputinţele de peste zi, visam ceva ce ne-am fi dorit sa facem,având in vedere ca visul este considerat ficţiune putem afirma ca ficţiunea reprezintă un mod de a ne satisface nevoile personale pe care nu le putem îndeplini ziua. Freud susţine ca visul este o inselaciune,insa este înşelăciunea noastră este dreptul nostru, iar daca noi vrem sa fi inselati de ce sa nu o facem? Cine ne opreşte?Ideea ca cei din jur ne vor judeca, e răspunsul,ideea aceasta preconceputa care ne umbreşte din păcate viata. „Prin vis spiritul se eliberează de obstacolele naturii exterioare, sufletul scăpa de lanţurile senzualităţii.” Schubert.
Spiritul care este liber si necondiţionat are dreptul sa calatoreasca si sa facă ceea ce vrea aşa cum si mintea noastră are acest drept.
Don Quijote are lumea lui si nu vrea sa renunţe la ea cu nici un chip;deşii are tot felul de peripeţii care ne fac sa ne gândim la ipoteza de a trai intr-o lume a noastră fara sa ne pese de cei din jur. El are un ideal pentru care considera ca trebuie sa lupte. Ideal ce îl impulsionează sa viseze la o lume plina de giganţi si zmei pe care el trebuie sa-i infranga; este deci un visător. Este un veritabil plăsmuitor care si inventează propria sa lume,un idealist care exista in fiecare din noi. Jocul donquijotesc este un act de revolta, datorita comportamentului personajului,in care nemulţumirile din lumea reala se rezolva mai uşor. Sancho Panza reprezintă partea raţionala a acestui joc;cel care se hrăneşte din nebunia celuilalt,cel care neîndrăznind sa rişte, sa viseze caută o eliberare in celalalt si traieste o viata palpitanta alături de stapanul sau.
Imaginaţia si realitatea sunt termeni abstracţi care nu fac altceva decât sa imparta lumea in care trăim. Asimilam aceasta impartire fara sa judecam daca este bine sau rău,pur si simplu o trăim si mergem împreuna cu valul. Adevărul este undeva la mijloc răspunsul unei vieţi trăite din plin se afla pe acel paravan subţire care desparte realul de fantastic.
Totuşi va ramane mereu o întrebare care ne macină ce e mai bine sa fii un Don Quijote sau un Sancho Panza?Cel mai important e sa trăieşti aşa cum vrei după propriile-ti reguli fara sa încalci libertatea altora. Si sa fii tu însuti atunci când cei din jur încearcă sa te atragă spre o lume conformista intr-un mod nonconformist.