Pages

Monday, February 16, 2009

Everything burns...



1, 2, 3 şi....Acţiune!
Întunericul părea să îi acopere chipul mânjit de mascara neagra....ochii ei verzi, ale caror globuri oculare erau brăzdate de zeci de firicele roşii....într-adevar acum se putea spune că s-a dus frumuseţea ei de madonă...buzele-i micuţe conturate cu ruj rosu s-au şters demult...şi par mai degrabă nişte fâşii de piele rozalie cu urme micuţe de dinţi, buzele ei...ochii ei. Stă in colţul ei uitat de toţi şi toate murmurând ceva confuz...versuri ale unor melodii ciudate...o mantră secretă menită să o scoată din depresia cruntă care o stăpanea de cateva săptămâni. În jur oamenii treceau nepăsători... îi aruncau priviri batjocoritoare pentru ei, Ea nu era decat o cerşetoare în plus...şi daca mâine ar fi murit era una în minus, stătea în acelaşi colţ unde l-a cunoscut pe El pentru prima dată....pe acelaşi peron...aşteptând acelaşi tren, cu aceleaşi vagoane dar el, nu mai vine...şi nici nu va mai veni vreodată. În mană ţine scrisoarea neexpediată, fotografia lor...o fotografie confuză deoarece lacrimile distruseseră claritatea imaginii...acum erau niste siluete rosii...undeva pe un fundal în care se vedeau copaci si case. Stă şi priveşte pentru a mia oară fotografia aia ....îşi aminteşte de bucuria pe care a simţit-o atunci...de cât de norocoasă se simţea...se gândea la mulţimea de lucruri pe care le-a trait, se gandea cat de mult l-a iubit...dacă ar ştii. Se ridică uşor târându-şi trupul firav spre linia 3 ...acolo venea trenul lui deobicei....acolo îl aştepta, uite că trenul a sosit şi azi...bineinţeles fără ca el să vină. Merge înapoi şi se aşează în acelaşi loc...oamenii o privesc cu mila sau cu scârbă, unii ii mai aruncă câte un ban din când în când...le zâmbeşte trist...nu de bani are ea nevoie...nevoile ei sunt cu mult deasupra nevoilor lumeşti. Scoate din geanta oglinda, o oglinda micuţa...se priveşte. Părea nebună...poate chiar era nebună.
Ar fi vrut să uite...să işi reia viaţa de la capăt... însă ceva parea ca o ţine pe loc...se ridică...îşi ia geanta şi pleacă spre casă. Cu gesturi maşinale deschide uşa...îşi toarnă într-un pahar vodka şi se aşează pe canapea....dezordinea din cameră părea să reflecte perfect ce e in sufletul şi mintea sa. În fond...ce, cine era ea...şi-a propus să înceteze să mai plângă...să înceteze să mai gândească probabil că de asta şi bea...incearcă să uite....să îşi înece durerea în alcool...prea puţin contează însă alcoolul...nu reuşeşte...continuă să fredoneze melodia aceea care avea un ritm sacadat, enervant... Îndepărtăm puţin cadrul şi privim lucrurile din ansamblu....o vedem acolo jos, lângă canapea ghemuită...plângând...recitind ceva...o scrisoare poate....şi privind cu lacrimi in ochi o fotografie...da, dragii mei...aţi ghicit sunt scrisoarea si fotografia despre care v-am vorbit. Le lasă să cadă lângă ea...îşi pune capul pe genunchi şi începe să plângă din tot sufletul...cu toată puterea, ii poţi vedea trupul zguduinduse în spasme din ce in ce mai puternice.
A renunţat de mult să mai simtă lucruri....a renunţat să mai creadă în oameni...au minţit-o atât de mult...au lovit-o fiecare cum a putut mai bine, involuntar sau voit, au adus-o pe culmile decadenţei morale....au transformat-o într-un portret robot al urii, un monument al durerii aveţi în faţa voastră dragilor. Dar..staţi, se ridică şi ia de pe mas[ bricheta îşi aprinde o ţigară....ultima din pachet...îşi mai toarnă vodkă în pahar...ridică fotografia şi scrisoarea de jos şi zambeste sarcastic...îi poţi vedea faţa schimonosindu-se într-un rictus grotesc...chipul ei de copilă transformat într-atat încât seamană mai mult cu cel al unui gargui. Lipeşte ţigara de foaia pe care erau scrise cuvintele pentru el...o priveşte cum arde in mâna ei micuţa...in ochii săi flăcările dansează hipnotizând-o...aruncă hârtia pe covor. Priveşte cum ia foc şi acesta...căldura focului o face să se simtă bine...o relaxează...aruncă în micuţul foc de tabară poza lor....semn că renunţă tot ce ţine de el si ea, priveşte in continuare focul arzând în timp ce fredonează acelaşi cântec...everything burns...acum uităte la ea...şi-a recăpătat frumuseţea de madonă...cu flacările luminându-i chipul, pare o muză din mitologia greacă.
Să ne îndepartăm şi mai mult şi să privim mai departe...Câteva minute mai târziu...pompierii ajung la faţa locului ...bloc 15, apartament 9, etajul 2....toţi rămân muţi de uimire, ca în transă, privind flăcările care năpădesc tot apartamentul....pe ferestre ies flăcări de forma unor fluturi..."fluturei" de foc spun copii opriţi în stradă...
O fetiţă frumoasă...roşcată, cu ochi mari şi vezi ii spune mamei: Uite mama fluturi ....aş vrea sa fiu şi eu un fluturaş!
Să tragem cortina peste acest episod dragilor...voi singuri veţi putea hotărî dacă e bine sau nu ce s-a întâmplat...rău sau bun. Fata noastră e de acum istorie...e scrum...poate că va renaşte intr-o zi...la fel ca pasarea Phoenix până atunci....vorba cantecului: everything burns...

Wednesday, February 11, 2009

Hai sa vorbim...



Hai sa vorbim....despre nimicul pe care il raspunzi de fiecare data cand te intreb ce ai. Hai sa vorbim despre noi...despre "eu si tu"....Hai sa vorbim despre tine...hai sa vorbim despre ce ai facut azi.....aaaa...nimic, asa-i?! Hai sa vorbim despre iubire....te deprima?! Pfff...atunci hai sa vorbim despre altceva....despre ceva care te pasioneaza pe tine...despre ceva frumos....numai sa vorbim, iubire...pauzele lungi si tot mai dese care apar intre noi nu prevestesc nimic bun. Zici ca nu e nimic? Eu zic ca te inseli mon cher...si iti zic ca e grav. Bine...ok, nu mai insist pe tema asta. Dar, te rog, dragule...te rog...sa vorbim ...depre ziua in care ne-am intalnit pentru prima data. Spui ca nu vrei pentru ca iti aminteste de Ea...da, bine, inteleg. Atunci hai sa vorbim despre ziua in care ti-am zis "da". Nici asta nu te intereseaza?
Atunci hai sa vorbim despre primul rasarit vazut impreuna....despre miile de nuante de rosu care se rasfrangeau pe chipurile noastre in dimineata aceea si despre aminitirea noptii petrecute impreuna....hai sa vorbim despre primul nostru sarut...despre momentul in care buzele noastre s-au unit formand una singura, care fremata din ce in ce mai febril. Da...inteleg...nici asta nu te intereseaza.
Atunci poate vei vrea sa vorbim despre apusul de la mare...delir cum ar zice un prieten...cand mergeam impreuna pe plaja si vorbeam despre cum va fi si ce vom face atunci cand ne vom muta impreuna...cand vom avea copii...hai sa vorbim despre planurile noastre de la inceput...Hai sa vorbim despre toate visele la care am renuntat si despre cele care inca nu au apucat sa se formeze. Hai sa vorbim despre tacerea ta...zambesti timid...te eschivezi, vad bine...Atunci copile...nu vom vorbi nimic...te las cu gandurile tale...poate intr-o zi vei avea chef sa imi spui ce e in capsorul tau cu bucle satene, ce se ascunde in spatele ochilor tai albastrii...ce e in mintea ta cand ma privesti cu acea privire de om pierdut...
Sper sa pot veni si maine...Nu stiu...Nu iti promit....in orice caz nu ma astepta.Iti dau un apel cand ies de la scoala...poate voi trece pe la tine. Sa stam ca si azi...tu privind in gol si raspunzand raspicat...eu incercand sa comunic cu tine...Offf...copile....ce n-as da sa ghicesc ce se ascunde in spatele chipului tau de serafim....sa vad si eu macar pentru cateva minute lumea aia in care umbli mereu hoinar...lume care te tine de ceva timp departe de mine....Te las, vorbim si maine.
Tschus!

Tuesday, February 3, 2009

Continuare II ...


Era 14.45, la fix trebuia sa se intalneasca cu profu’, mai avea exact 45 minute, de-ajuns cat pentru o cafea! Intra in cafeneaua de vis-a-vis, si-si comanda cafeaua amara de toate zilele, scoase o tigara din pachet si o privi, era maligna dar ce conta? Oricum avea sa moara asa ca de ce sa nu moara facandu-si rau singura , era mult mai bine decat sa o ucida altcineva. Veni chelnerul:
-Poftiti cafeaua! Mai doriti si altceva?
- Nu, merci!
Sorbi din cafea, era amara si neagra exact ca si viata ei. Isi privi refexia in oglinda care o forma lichidul aromat, era atat de pocita. Neagra, diforma se gandi ca asa era ea intr-adevar, asa era ea in interior. Urata, neagra, amara...
-Ce faci, frumoaso?
Recunoscu vocea dar, nu indraznii sa se intoarca sa isi verifice banuielile. El se aseza in fata ei ei la masa. Ii zambi, avand aerul acela de copil nevinovat care il prindea foarte bine. Cum indraznea sa o abordeze?! Cine se credea?! Nemernicul, simtea sangele cum ii pulseaza din ce in ce mai rapid in vene, simtea cum ii crestea tensiunea, ridica privirea din ceasca si il privi drept in ochi, ochii aceia atat de calmi si de blanzi care avea o sclipire de rautate in ei, ii facea sa fie mai fermecatori. El parea sanatos, vesel, arata bine, poate mai bine ca oricand, calatoria in Austria ii prinsese foarte bine. Parul castaniu spre roscat sclipea de sanatate, fata ii era atat de alba iar bujorii din obraji mai rosii ca oricand. Cine l-ar fi vazut pentru prima data ar fi zis ca ii este rusine, asa crezuse si ea prima data, dar nu asa era el mai rumen in obraji. Era atat de frumos si ea atat de urata!
-...
-De ce nu imi raspunzi?
- Aaa...
-Sasha?!
-Cand te-ai intors?
-Ieri.
-Aha...
-Dar, tot nu mi-ai raspuns la intrebare. Ce mai faci?
-Aaaa...pai uite beau o cafea! Tu?
-Am venit sa te vad, te-am vazut iesind din campus si am vrut sa-ti vorbesc. Stii...am plecat cam brusc!
-Brusc?!
-M-ai dus la doctorul ala care m-a neneorocit pe viata si a doua zi ai disparut. Cred si eu ca e cam brusc!
-Diana...
-Ce?!

-Stii foarte bine ca nu am vrut sa-ti fac rau...
-Aaaa...nu?!
-Nu. Eu te iubesc!
-Da, da sigur.Sunt absolut convinsa de asta!
-De ce nu vrei sa ma crezi?
-Pentru ca nu este adevarat! Tu nu te uiti la tine cat de patetic esti? Cat de ca scoase din filme par replicile tale?
-...
-De ce taci? Am dreptate, nu?
-Nu...dar, stiu ca ai tot dreptul sa fii furioasa, stiu ca am gresit si ca sunt un nemernic.
-Doar atat? Hm...cam putin. M-ai parasit exact cand aveam mai multa nevoie de tine, m-ai lasat singura ....sau mai bine zis mai lasat cu ea!

-Ea?!
-Cu fetita noastra...
-?!
-Cu fantoma copilului pe care din cauza ta, l-am avortat!
-...
-Taci nu? Stii ca am dreptate!
-Nu inteleg de ce esti atat de pornita...
-De ce? Ha! De ce? Da stii ca ai tupeu? Cum? Dupa ce m-ai abandonat ca pe o carpa acum vii si imi spui ca sunt pornita?! Normal ca sunt!
-Diana...
-?!
-Te iubesc!
-...
Incepu sa planga cu lacrimi de copil, mari si dese. Ea se uita tampita la imaginea lui de copil mic si neajutorat, ii venea sa il stranga in brate, sa-l alinte sa-i ii stearga lacrimile si sa ii spuna ca totul va fii bine. Dar nu putea, era vorba de ea, de fiinta care ii era cea mai draga. Nu putea sa treaca atat de usor peste asta.
-Diana, de cand am plecat nu am putut sa ma gandesc la altceva decat la tine.... Si la ce am facut, mi-am dat seama ca e gresit si as vrea sa fac ceva sa repar greseala. Am fost un dobitoc, uite daca vrei ...
- Shhh...ea ii duse mana la buze, obligandul astfel sa taca. Taci, nu mai spune nimic!
- Dar...
-Shhh...
Ea sorbi din cafeaua care se racise, isi aprinse o tigara si il privea. Privea la omul matur, care statea in fata ei cu un aer de copil nevinovat, cu fata plansa si cu obrajii rosii ca doua mere. Cat iubea chipul acela de inger, cu bucle care ii incadrau fata si cu ochelarii lui rotunzi, cat il iubea! Dar cu toata rana ei cum ramane? Ea a suferit si inca mai sufera din cauza lui. Oare tot circul asta, avea vreun rost? El era acum spasit ca un mielusel, fiul ratacitor intors. Dar ea? Ea ce era? Era Dumnezeu? Cu siguranta nu! Putea ea sa-l ierte? Greu de crezut! Si totusi... Il simtea in fiecare por, suferea odata cu el. El, era o parte din ea. Dar...si ea fusese la fel, si de ea se descotorosise o aruncase intr-un tomberon. De ce nu ar face si cu el la fel? El putea sa se apere, ea insa fusese fara aparare, ea o ucisese fara sa-i dea dreptul sa se apere, fetita murise din cauza lui si a ei. Incepu sa planga cu lacrimi amare, mai amare decat cafeaua rece din fata ei, le simtea gustul...bea din lacrimile ei.

El o privea uimit, ar fi vrut sa faca vreo miscare dar parea paralizat. Nu putea misca nici un singur muschi. Fata ei se schimonosise si mai rau.Rimelul se scurgea, fardul de pleoape se intinsese demult, rujul nu mai era nici el...fata ei parea sa se descompuna, sa ii cada ca o masca. Ii era frica de ce urma sa ramana,o ea insipida si gri fara nici un fel de culoare. Se ridica de la masa, lasa banii, il lua de mana si iesii pe usa cafenelei. Lua primul taxi care ii iesi in cale, si ii indica adresa ei. El, tampit o urma ca un catelus, nu era capabil sa articuleze vreun cuvant. Parea vrajit de ea. Ajunsera in fata blocului, platii soferului si urcara. Deschise usa, casa era asa cum o lasase in ajun, in dezordine, dadu la o parte hainele de pe pat.
-Dezbracate!
- ...
El facea ceea ce ii dicta ea, ca o marioneta. Se dezbraca, acum putea sa-i revada trupul firav. Intr-adevar ii mai lipseau aripile ca sa fie un inger cu desavarsire. Isi delecta privirea cu imaginea lui mult timp.
-Aseazate!
El se aseza usor pe pat. In timp ce ea se dezbraca incet, isi dadea jos fiecare haina. Se despodobea ca bradul de Craciun, incet si cu grija, ca sa nu se strice ornamentele. El, o privea cum se dezbraca, ii privi goliciunea. Ii admira sanii, fundul...apoi isi ridica privirea spre fata ei, care sclipea intr-un mod bizar nu isi putea da seama daca ceea ce face, era bine sau rau, zambi ingaduitor.
Ea se apropie de el si il saruta usor pe buze, se aseza langa el si ii privi chipul, parea impietrit, parea David. Se lipi usor de el, si il privi drept in ochi, privirea ei parea sa-l roage, sa roage indurare. El o imbratisa si o saruta mai intai pe gat, apoi pe sani terminand cu esenta feminitatii ei. Pletele sale o invaluiau ca o perdea moale si catifelata, care ii acoperea goliciunea. Era in rai sau in iad? Cert e ca era din nou cu el, in momentul in care el o patrunse intra in extaz. Nu mai stia ce e cu ea, sau pe ce planeta se afla, era pur si simplu undeva la limita dintre realitate si fictiune, atinsese pragul maximal al tuturor senzatiilor. Si dintr-o data ii revenii in minte imaginea ei, mica zbarcita, pe o tava intr-un cabinet medical. Ce facea? Se abandonase iarasi lui, facuse aceeasi greseala, nu invatase nimic. Copilul parea sa ii spuna toate astea, sa o invinuiasca, o privea cu ochii mici plini de repros.
-Ce faci? Te-ai culcat iar cu el? Nu ti-a ajuns cat te-a ranit? Nu esti decat o tarfa!
Ea se retrase speriata intr-un colt. Nu se poate, avea dreptate! Facuse aceeasi greseala blestemata, nu putuse rezista tentatiei. Se culcase cu el. El veni mai aproape de ea si o lua in brate. Ea plangea cu lacrimi mari si dese ca de copil mic, asa cum facuse el mai devreme in restaurant. O legana usor, incercand sa o adoarma. Ea plangea fara sa spuna nimic, isi potrivi mai bine locul in bratele lui si adormi invaluita de parfumul lui de barbat si invelita de pletele lui castaniu-roscate. El o privea trist, parea sa se gandeasca la ea si la ceea ce facuse. Continua sa o legene usor, usor in timp ce ea se gandea departe... la cealalta.
Ea deschise din nou ochii. In minte ii rasuna : Waiting for tomorrow, for a little ray of light, Waiting for tomorrow just to see your smile, again, Take away my sorrow from the bleasted heart of mine...
Oare va primi lumina? Va ramane vesnic in bezna sufletului ei, in noaptea care ii se asternuse in suflet? Poate prea devreme! Ofta, asa cum ofteaza un batran care nu mai are nimic de asteptat de la viata.
Fredona usor: I’m just a dreamer, dreaming my life away...
In timp ce o voce, micuta soptea: Pe mine nu m-ai lasat sa visez, nici tu nu mai ai dreptul! Lacrimile incepura sa curga acum si mai dese, si mai grele parca si mai amare.
Adormi...

Continuare...


Singura iarasi...se indrepta acum spre strada care ducea la facultate, avea sa mai stea si astazi sa bantuie holurile, sa doarma in aula si sa se prefaca interesata de ceea ce-i zice profesorul. Vitrinele magazinelor erau imbodobite de sarbatoare, cu ghirlande, globulete si instalatie electrica.Orasul era si el la randul lui imbodobit cu lumini, dimineata asta parea sa aduca o zi mai buna, mai erau doua saptamani si mergea acasa, la ai ei. Abia astepta sa o vada pe mama, facandu-i turtele ei preferate cu nuca, coaja de portocala si mult zahar. Zambi, simtea cum ii patrundea prin nari aroma de portocala, isi aminti de serile de Craciun petrecute in fata bradului, zambi din nou, era a doua oara cand zambea astazi, si-l amintea pe tata lei imbracat in mos Craciun asteptandu-i sa le dea cadourile, ei si fratelui ei.
Chiar ce o fi mai facand Paul ? Nu mai vorbise cu el de vreo 3 luni. Pe strazi clinchetele clopoteilor rasunau clar, intoarse capul si vazu in spate un grup de tineri cu o chitara care cantau colinde, in varianta folk. Zambi la gandul ca asa facea si ea in adolescenta si al comunitarilor care veneau si ii ridicau de fiecare data.Se intoarse si mai ramase sa asculte cantecul, era « O ce veste minunata », frumos colind.Le dadu cativa bani, se intoarse si pleca mai departe. Afara ningea cu fulgi mari cum nu mai ninsese de cativa ani buni, cu toata poluarea si incalzirea globala nici nu mai spera sa vada vreodata zapada si iata totusi ca miracolele par sa se intample intr-adevar in perioada Craciunului. Se gandea la primele ei Craciunuri alaturi de familie, la prima ei papusa, la primul ursulet de plus, la prima data cand l-a tinut in brate pe fratelel ei, la tot ceea ce tinea de copilaria ei care acum parea ca se pierduse undeva departe. Unde erau copii care alergau pe strazi ? Care jucau leapsa si se dadeau de gol unul pe altul ? Care mai apoi la liceu isi acopereau toate traznaile ? Ciresul din fata blocului... daca ar stii mama. Primul ei sarut toate astea ii aminteau de Craciun, in perioada Craciunului se intamplasera atat de multe evenimente.
Atunci ea nu-l cunostea pe el si nici durerea de a o pierde pe ea, atunci era doar un copil care astepta sa creasca si sa mearga la facultate sperand sa gaseasca ceva mai bun. Isi amintea cat de naiva era, isi dorea o gasca mare cu multi prieteni petreceri cu necunoscuti si altele, isi imagina studentia ca pe un mod de a te elibera, de a scapa, iar acum...acum, era anul trei, la Facultatea de litere. Primul an de studentie fusese teribil.Isi aminti de petrecerile cu oameni pe care abia ii cunostea, de problemele pe care le-a avut, sau care ei i se pareau probleme, isi amintea de restante, de profesorii scandalizati de lipsa ei de respect fata de scriitura lor, isi aminti dintr-o data si de el, isi aminti surasul lui, isi aminti de felul in care el i-a luat apararea in fata lui Iosifescu,cat il ura pe omul ala, si isi mai aminti si de prietenele ei din facultate, dupa ce el a plecat nu a mai ramas decat Laura, sa o sustina si sa o imbarbateze. Amintirea lui inca mai durea, ar fi vrut sa fie altfel, dar nu se putea. Aminitrea lui ii plutea in gand ca o fantasma ce o ademenea din ce in ce mai mult, daca nu ar fi fost plecat poate s-ar fi intors la el. Era atat de slaba incat l-ar fi iertat . In fond, ea era oricum nimic, asa macar ar fi fost un nimic fericit !Mai era putin si ajungea la intrarea in campus, ar fi vrut sa nu se mai duca astazi, ar fi vrut sa se intoarca acasa si sa adoarma ascultand colinde, dar nu mai putea sa chiuleasca deja avea restante din vara si nu vroia sa faca mai multe. Primul curs era la stilistica, nici nu mai stia unde ramasesera, intra in aula si se aseza undeva mai in spate, o colega, o fata draguta de altfel, pe care nu-si amintea sa o fi vazut-o decat de vreo 10 ori in 3 ani, ii spuse ca studiau coloristica universului poetic bacovian. Bacovia, poetul ei preferat, isi aminti de anii de liceu in care avea aere de mare « poetesa », scria versuri care zicea ea ii exprimau blazarea. Zambi, de unde sa stie ea ce e blazarea la 16 ani, credea ca universul intreg conspira impotriva ei, o ura pe profesoara de latina, o respecta pe cea de romana, pentru ea orice mic amanunt parea imens. Citea Sade in loc de Calinescu, Coelho in loc de Rebreanu, nu o interesa ceea ce tine de scoala, fusese rebela fara cauza, cum s-ar spune. Acum asculta profesorul, care indruga ceva despre, violet si galben ca cel mai inalt grad a lui Bacovia de a descrie suferinta insa, gandurile ei zburau departe...la el, la ea. O mana care o atinse usor pe umar o facu sa se trezeasca din visare, era Laura.
-Ce faci ?
-Nu te-am mai vazut de veacuri, zambi, pe unde ai umblat ?
-A...pe acasa, am fost racita!
-Esti ocupata?
-Nu…chiar!
-Inseamna ca ai timp de o cafea…
-Aaaaa...stii, Laura nu te supara, dar as vrea sa ajung si la Istoria literaturii universale, ca intru in sesiune maine poimaine si nu stiu mai nimic.
-Aaaa...ok, dar trebuie sa-mi promiti ca o sa mergem intr-una din zilele astea la o cafea.
-Promit !
Mergea pe holurile mari ale institutiei, strangand mapa la piept, se gandea ca e de trei ani aici si ca pana acum nu cunostea mai pe nimeni. Isi aminti de visele ei de a deveni cunoscuta, de a se afirma, de a deveni cineva in viata, asa cum ar fi vrut tata. Pana acum nu reusise sa acumuleze decat niste vagi cunostinte in ceea ce priveste specializarea ei si cate ceva in legatura cu niste norme europene. Nu-si mai amintea de ce o interesasera, candva chestiile astea, probabil din cauza lui. Oamenii ii zambeau si o salutau, insa ea nu-si dadea seama daca ii cunoastea, nu-si amintea sa-i fi mai vazut vreodata, dar le zambea instinctiv si raspundea la salut.
Intrand in aula isi lua din nou un ragaz sa se analizeze, isi amintea ca aici satuse si in primul an, zambitoare, sanatoasa, cu ochii scipitori, durdulie, glumeata, dispusa sa comunice si sa invete, debordand de energie. Privea acum la femeia de 22 de ani aproape distrusa, o stafie a ceea ce a fost, zambea trist, bolnava mai tot timpul, cu ochii mati fara nici un fel de stralucire, slaba, zambind ironic la glumele spuse de vreun coleg, tot timpul indispusa si cu o dorinta arazatoare de a se topi, de a-si lua zborul. Ce diferenta, intre Diana boboaca si Diana studenta in anul 3, isi aminti de socul mamei care, cand a vazut-o dupa primul an de facultate, a inceput sa planga, saraca mama. Daca ar stii prin cate a trecut ea....Intra profesorul, incepu sa trancaneasca ceva despre Boccacio si despre Decameron, oricum nu o interesa, era pierduta in lumea propriilor ei ganduri, lua o foaie de hartie si un creion si incepu sa mazgaleasca niste versuri...

SCRIU

Ce fac?mă întreb.
Ceva din mine,îmi sopteste ca scriu,
Si…da,are dreptate,
Pe foaia alba,stiloul,aşterne
Cuvinte nelegate.
Dar totuşi,ce fac?mă-ntreb din nou.
Ceva din interior sopteste ca scriu
Da,asta realizez si eu,
Si scriu,scriu intr-adevăr,
Aştern pe foi imaculate,
Cuvinte de nimeni dezlegate.
Si scriu,si scriu fara sa mă opresc;
Poate ca…si acum scriu,
Scriu inca o pagina,plina de…
Cuvinte fara inteles.
Scriu,inca o pagina,
Din jurnalul unei vieţi.
Si scriu,dar…iar mă întreb,
Mă întreb,oare…scriu eu,sau…
Stiloul scrie fara sa mă-ntrebe?
Si scriu,scriu zi si noapte,
Inca mai scriu,si mai mult de scris
Poate ca,pana la sfârşitul vieţii,voi
reuşii…
Voi scrie o carte.
Dar va oare va fii cartea mea?
Sau a stiloului care,obosit si fara
cerneala,
Decide finalul jurnalului meu,
Finalul cartii mele.
Iar apoi va ramane parasit intr-un
sertar,
Intr-un colt,uitat,uitat ca un lucru
neînsemnat.
Iar alături,un caiet plin de…
Cuvinte fara rost.
Si scriu, inca mai am cerneala,
Cuvinte neînţelese.
Si scriu inca o pagina,a jurnalului-carte
Vin toate rând pe rând.
Si scriu…iar scriu;
Profit ca inca mai am cerneala.
Oare cat va mai avea cerneala? Cand se va termina? Azi, maine sau peste 50 de ani? Care era diferenta? Oricum avea sa moara. Stiloului ei incepea sa i se usuce cerneala, incepe sa oboseasca...Peste paginile jurnalului-carte, se asternuse un strat gros de praf, nu mai scrisese in el, nu mai indraznea. Ce rost avea sa lase in urma ei amintiri? Oricum ea, nu interesa pe nimeni. Oricum nu facea decat sa raspandeasca venin si sa raneasca, asa cum a facut si cu ea, asa cum facuse si cu multi altii inaintea ei.
-Diana!!!
-Da...
-Vino!
Era profesorul, nu-si amintea sa se fi schimbat si totusi in fata ei era acum un barbat de vreo 40 de ani. Unul care ii zambea ironic, ca si cum si-ar fi batut joc de ea.
-Nu ai auzit nici un cuvant din ce am spus, nu?
-Pai....aaaa...adica...
Profesorul zambi.
De ce punea intrebari de astea? Ar fi trebuit sa-si vada de treaba lui, si sa o lase in pace. Nu avea chef de predici cretine la ora asta, spre surprinderea ei profesorul spuse:
-Stii, am observat ca scriai ceva in ora? Ce era? Oricum mi se pare ca era ceva mai interesant decat ora mea.
-Pai....aaa...era o poezie fara rost.
-Aaaaa...scrii si poezie?
-Si poezie?!
-Ti-am citit schita publicata in revista facultatii...
-Aaaa...da?Au publicat-o? A fost acceptata?!
Isi amintea ceva vag, le ceruse o data sa aduca ceva scris de ei pentru revista, si in mod ciudat se pare ca alesesera si schita ei. Nici nu mai stia despre ce era vorba, dar in fine.
-Esti ocupata dupa ore? As vrea sa vorbesc ceva cu tine!
-?!
-Stai linistita, mergem intr-un loc public.La cafeneaua de vis-a-vis, vreau sa vorbesc ceva important cu tine. Sa te intreb ceva. Bine?
-Aaaa...ok.
-Ne vedem in fata cafenelei la 15.30.
- Ok.
Pana la 15.30, mai erau inca trei ore si isi aminti ca nu mancase nimic astazi, merse la magazinul din campus si brusc, ameti. Nu se mai putea tine pe picioare, iesi afara si cauta sa ia o gura de aer. Nu putea respira, simtea ca un cleste care ii strangea pieptul ca intr-o menghina, simtea ca nu mai are aer. Dintr-o data, intuneric total. Se trezi intr-o sala, ce nu parea a fi vreo aula sau clasa ceva, parea mai degraba sa fie un cabinet medical. Era intinsa pe o masa si cineva umbla in interiorul ei. Simtea obiectul
rece si tare care scormonea in interiorul ei,nu o durea, era doar o senzatie de stanjeneala.
-Gata l-am scos, ar fi fost fata sa stii!
-Foarte bine doctore! Cat iti datorez?
-Aaa..nu e nevoie dragul meu, o fac pentru tine! Nu e poate ca un tanar cu atatea perspective sa se impotmoleasca de asa ceva.
-Bine, atunci multumesc!
-N-ai pentru ce! Sa stii ca daca mai ai vreodata nevoie poti apela cu incredere la mine.
-Il luati voi si il aruncati in primul tomberon ca eu nu am ce sa fac cu el aici. Stii....
-Aaa...da bineinteles.
Nu se poate, era pe masa din cabinetul de ginecologie, il auzea pe doctor cum vorbea cu el.Si nu putea face nimic ca sa ii opreasca. Ar fi vrut sa le zica sa o lase in pace, sa ii spuna ca nu are nevoie de el, ca poate si singura. Vazu pe o tava fetusul, fazu acea vietate informa care iesise din ea. Era atat de mic, atat de lipsit de aparare, era rodul pantecelui ei, expulzat, omorat, privat de tot ceea ce inseamna viata. Lacrimile i se scurgeau pe obraz fara sa le poata opri, era copilul ei...
Se trezi uda si cu un grup de 10 persoane la capul ei, era in curtea campusului, lesinase. Probabil pentru ca nu mai mancase nimic de alaltaieri, le spuse ca nu e nicio problema si ca trebuie doar sa manance ceva. Un tanar se oferi sa se duca sa-i ia ceva de mancare. Manca mestecand usor cornul cu ciocolata, ceilalti plecasera la ore lasand-o singura. Ce insemnase visul ala? Era amintirea pe care subconstientul ei o pastra despre crima comisa, despre copilul ei.Ducand mana la pantece, plangea inghitind cu goluri. Isi plangea soarta, se plangea pe ea insasi si mai ales plangea crima pe care o comisese. Cum putuse fii atat de cruda? Atat de egoista? Cine se credea? A refuzat unei fiinte dreptul de a se naste, a refuzat sa dea lumii rodul pantecelui ei. Si toate astea din cauza lui. Isi sterse lacrimile, se ridica dupa banca si porni mai departe spre urmatorul curs.Viata ei trebuia sa continuie, fara el si fara ea. In minte ii rasuna: I’m just a dreamer, I dream my life away....De cand nu mai visase de teama sa nu aiba cosmaruri? Viata ei de la plecarea lui a devenit un cosmar continuu, ramasa singura cu fantoma ei. Draga ei fantoma care o calauzea in tot ceea ce facea. Avea stupida idee ca bebelusul ei o pazeste de acolo din rai.Mergea pe coridorul lung si in urechi, in surdina, auzea: Waiting for tomorrow, for a little ray of light, Waiting for tomorrow just to see your smile, again, Take away my sorrow from the bleasted heart of mine...